Editorial președinte CMMB – Ministerul cu misterul

Presa a remarcat că, la educație, avem al 23-lea ministru postdecembrist. Putem fi însă mândri că i-am bătut – fără rușine – pe colegii noștri din școli și licee: suntem „campioni”, cu 29 de miniștri la sănătate. Durata medie de supraviețuire în Ministerul Sănătății este, deci, sub un an. Chiar îmi spunea un prieten că nu își mai bate capul să rețină numele ministrului nostru, că, până îl învață, vine altul la minister.

Oricât am crede în importanța planurilor de reformă, oricât ne-am baza pe documentele-program avansate de partide sau de coalițiile de guvernare, este de domeniul evidenței că aceste planuri și programe nu se aplică singure, iar omul de la butoane influențează în cea mai mare măsură rezultatul final. Oricât ar fi de capabil și de bine intenționat, titularul de la sănătate nu are timp nici măcar să se familiarizeze cu mecanismul administrativ, să își stabilească agenda, să ia câteva decizii, că este nevoit să își facă bagajele pentru a lăsa loc noului chiriaș din strada Cristian Popișteanu nr. 1-3.

Din afară, caruselul schimbărilor ar putea părea chiar benefic. Primum non nocere, spune un dicton pe care l-au învățat până și cei care nu lucrează în domeniu. Dacă nu face nicio schimbare, ministrul nu poate face rău. Noi, cei care suferim din cauza disfuncționalităților din sistem, știm că nu poate fi lăsat timpul să vindece rănile, ca într-o telenovelă. Că, în realitate, vorbim despre o dramă prin care trec sute de mii de medici și asistente, milioane de oameni cu probleme de sănătate. Cu fiecare zi care trece, problemele nerezolvate adâncesc criza: tot mai mulți medici pleacă din țară, tensiunile dintre pacienți și doctori se amplifică, la fel și dezamăgirea profesioniștilor care nu își pot trata pacienții la nivelul maxim al competențelor lor, lucrează în condiții de stres inimaginabile în lumea civilizată și își periclitează propria sănătate din cauza condițiilor de muncă precare. Cu fiecare zi ce trece, decalajul față de indicatorii din țările apuse crește, nu scade.

Iată de ce este nevoie de stabilitate în administrația sanitară, pentru că misterul de la minister se răsfrânge și la Casa Națională de Asigurări de Sănătate: spre deosebire de sistemul originar, cel original românesc nu mai are o conducere tripartită (reprezentanții statului, sindicatelor și patronatelor), ci a devenit o anexă a executivului. Cum se schimbă un ministru sau prim-ministru, se schimbă și președintele CNAS. La casele județene, oricum, sunt interimari, delegați, iar concursurile nu se organizează fiindcă… se schimbă miniștrii. Nu știi, deci, care va fi abordarea noilor reprezentanți ai puterii, pentru că nu se mai respectă acordurile încheiate cu „foștii”. Mister total, dar, spre deosebire de ouăle Kinder, surprizele nu sunt întotdeauna plăcute.

Fiecare schimbare înseamnă că au fost degeaba sutele de ore de negociere desfășurate între organizațiile profesionale și autorități, că se ia de la capăt fiecare discuție, că se amână din nou termenele de rezolvare.

Marele avantaj al miniștrilor, de fapt al puterii, este că scapă de răspundere. Cui să-i reproșezi neîmplinirile? Omul a venit, a promis lucruri bune, dar care știm că nu se pot rezolva în câteva luni, și a fost nevoit să plece până să împlinească anul în post. De cealaltă parte, profesioniștii din sănătate ar putea pune piciorul în prag, profitând de marea fragilitate a miniștrilor. Un acord asupra reformelor în sănătate, negociat până la obținerea consensului cu principalele forțe politice, ar putea fi mediat de Colegiul Medicilor. Organizația noastră profesională ar trebui să aibă expertiza necesară și autoritatea morală pentru a putea iniția o astfel de dezbatere, pentru a aduce la aceeași masă politicienii, experții și sindicatele. Ar rezulta o foaie de parcurs cu teme și termene de aplicare, independentă de persoanele care se află, fulgurant sau pe termen mai lung, la minister.

Să se spulbere misterul, să știm ce ne aduce ziua de mâine și ce putem face ca să fie mai bine în domeniu. Desigur, pentru asta ar trebui ca medicii să fie uniți, să înceteze luptele interne, de la bază, de la colegii care se reclamă unii pe alții în presă, până la vârful structurilor profesionale, unde, din păcate, deseori se iau decizii în cerc restrâns, fără consultarea breslei. Împreună suntem puternici, dar vom reuși oare să fim mai puțin fragmentați decât mandatele de la minister?

(Viața Medicală, 23.02.2018)