Colegii noștri din Iași au organizat o dezbatere privind responsabilitatea pentru sănătate în era COVID. Unul dintre subiectele arzătoare a fost „Practica medicală în condiţii de resurse limitate”.
Practica medicală cu resurse limitate nu a început în România odată cu pandemia SARS-CoV-2. Întrebările nerostite, dar atât de dureroase „Pe cine salvăm în condiţiile în care nu avem suficiente resurse pentru toţi pacienţii?” și, implicit, „Șansele cui vor fi sacrificate?” au fost mereu de actualitate în ţara noastră.
Întotdeauna a fost sacrificat medicul, care a compensat lipsurile sistemului sanitar printr-un efort personal mai mare, și-a pus viaţa profesională înaintea vieţii de familie. Amplitudinea undei de șoc, dimensiunea valurilor pandemice care ne-au lovit începând din martie 2020 nu ne mai permit, însă, să trecem sub tăcere subiectul.
Pentru că, oricând, o astfel de criză se poate repeta. Pentru că, zi de zi, medicul din România e obligat să lupte pentru a acoperi falia dintre resurse și nevoi. Trebuie arătat cu fermitate cui aparţin responsabilităţile, cine trebuie să ia deciziile dureroase în cazul în care sistemul sanitar are la dispoziţie mai puţine resurse decât sunt necesare pentru a obţine rezultate conforme așteptărilor societăţii.
CUI APARŢIN RESPONSABILITĂŢILE?
Concluziile dezbaterilor care au avut loc în lumea occidentală privind practica în condiţiile resurselor limitate sunt limpezi:
1. Regulile trebuie stabilite din vreme, la rece, nu în timpul crizei.
2. Normele se stabilesc în comitete mixte, în care să fie reprezentaţi toţi actorii sociali: clasa politică, societatea civilă, reprezentanţi ai cultelor, reprezentanţi ai profesiei, autoritatea academică.
3. Elaborarea normelor trebuie să se facă transparent, asumarea să fie explicită, astfel încât să
consolideze încrederea societală (apropo, nici până astăzi nu am aflat cine făcea parte din misteriosul Grup de Comunicare Strategică).
4. Nu trebuie transferată medicului responsabilitatea, el are doar răspunderea tratamentului, a actului profesional, el alocă fiecărui pacient același nivel de atenţie și de îngrijire. Decizia modului în care se alocă resursele aparţine factorului politic și trebuie
asumată de acesta.
5. Aplicarea acestei decizii trebuie făcută de un administrator, de un reprezentant al legii, nu al profesiei medicale. În Occident s-a propus chiar instituţionalizarea acestei funcţii: ofiţer de triaj. Ofiţerul de triaj stabilește cine are prioritate, conform legii. Normele legale precizează dacă au prioritate vârstnicii sau cei tineri, cei cu risc mai mare sau cei la care vindecarea e certă. Nu puteţi transfera medicului această decizie, nu puteţi pune în braţele medicului această povară.
Sunt cinci reguli care ar trebui să fie asumate și de societatea românească. De prea multă vreme se transferă medicilor sarcini care nu le aparţin, iar cei care ar trebui să decidă nu își asumă responsabilitatea. Dacă medicii vor fi uniţi, împreună cu asociaţiile pacienţilor vom putea face ascultată vocea raţiunii, vom obliga factorii de decizie să ţină seama de ea.
Criza COVID a pus subiectul pe agenda publică peste tot în lume, soluţiile sunt deja aplicate în Occident, așa cum arătam. În măsura în care această listă de acţiune va fi însușită și de comunitatea noastră profesională, Colegiul Medicilor din Municipiul București va depune toate eforturile necesare pentru a obliga autorităţile să acţioneze.
Autor: prof. dr. Cătălina Poiană, Viața Medicală nr. 9 (1673) din 4 martie 2022
Link: https://www.viata-medicala.ro/opinii/cinci-reguli-pentru-impartirea-resurselor-in-criza-25871
