2020 – Marele Cutremur

Cei care am trăit cutremurul din 1977 ne amintim cu precizie unde eram când a început totul. Zilele acelea păreau un film de acţiune, cu militari, pompieri, chiar și cascadori care urcau în blocul de la Lizeanu, dărâmat pe jumătate, să caute supravieţuitori.

Ne revin în minte, după 12 martie 2020, asemănările și deosebirile faţă de 4 martie 1977.

Cu săptămâni înainte de ziua intrării în starea de urgenţă, înţelegeam că se întâmplă ceva, dar totul părea departe, ca într-un film documentar despre lumi aflate la celălalt capăt al galaxiei. Când s-a zguduit prima oară pământul? Într-o seară, când am văzut la televizor imaginile cu colegii din Italia, îmbrăcaţi în costumele de protecţie. Va veni și la noi! Dar avem, oare, aceste mijloace de protecţie?

O săptămână mai târziu, se proclama lockdown. Abandonam orice proiecte: de la o evadare în weekend la ţară, până la prezentarea lucrării pentru care muncisem luni în șir, la o conferinţă.

Lumea medicală era împărţită brutal în două: spitale COVID și spitale non-COVID. Marea masă a medicilor de medicină primară și de ambulatoriu a trebuit să se adapteze extrem de rapid să facă faţă cererii intempestive de îngrijiri medicale în condiţii de pandemie. Practic, a trebuit să ne aruncăm în apă, în speranţa că vom învăţa să înotăm între mal și fundul bazinului.

Mulţi dintre noi nu lucram într-un spital COVID și totuși știam că e de neevitat întâlnirea cu astfel de cazuri. Așteptam asta, dar presiunea psihologică era imensă: cum ar fi să aștepţi zile la rând să înceapă cutremurul, care știi că se apropie, că va fi cândva, luna aceasta?

Cum a fost primul pacient cu infecţie COVID-19? Pur și simplu s-a întâmplat. Un pacient care a început să prezinte simptome sugestive, confirmat imagistic și prin testul molecular.

Ne-am adaptat rapid și am învăţat să îngrijim pacientul pozitiv. Alţi colegi au fost puși direct să înveţe procedurile epidemiologice ca să îngrijească pacienţi pozitivi.

A apărut surprinzător o legătură nevăzută între medici, care au început să colaboreze, indiferent de specialitate, pentru a îngriji pacienţii suspecţi și/sau confirmaţi COVID, și negativi.

Au apărut acţiuni de suport pentru medici, pentru pacienţi. Avântul incredibil al telemedicinei, care era la poarta intrării în legalitate – a fost împinsă în faţă ca o necesitate absolută a „noii ordini medicale” – și, pe cale de consecinţă, necesitatea reglementării acestei noi modalităţi de acordare a îngrijirii medicale au constituit provocări pentru sistemul de sănătate.

Procesul de educaţie medicală continuă, după câteva luni de ezitare, a debutat cu congrese și conferinţe virtuale. A fost și primul congres al CMMB pe platforma virtuală, cu un număr record, de peste 8.000 de participanţi. Nu ne dăm seama, acum, când mai sunt câteva zile până la finalul acestui crunt 2020, dacă a fost un an eroic sau unul trist, redus la o singură dimensiune, a unui război purtat într-o singură tranșee.

Acum, când putem vedea că se apropie victoria, că încep să sosească armele împotriva virusului, ne uităm la 2021 cu speranţă. Poate ne vom întoarce la normalitatea de dinainte de COVID-19. Poate că vom continua să co­operăm la fel de bine, între noi, poate vom menţine solidaritatea de breaslă, întărită în acest război, poate că publicul nu va uita prea repede, înainte să îi atace iar pe medici, că în 2020 îi numea EROI. Poate…

Autor: Birou Executiv al CMMB, Viața Medicală nr. 51-52 (1611-1612) din 25 decembrie 2020

Link: https://www.viata-medicala.ro/opinii/2020-marele-cutremur-19787