Un articol de popularizare publicat în Denver Post* în 2016 învăţa cititorii să sune la cabinet după ce fac un test și să nu prezume că lipsa veștilor negative înseamnă că sunt bine, sănătoși. Analizele durează, iar unii oameni cred că medicii îi vor contacta dacă rezultatele sunt proaste. Din păcate, avertiza publicaţia americană, unele cabinete sunt supraaglomerate, altele nu sunt bine organizate, așa că apare riscul ca tratamentul să întârzie, pentru că nimeni nu a sunat pacientul, iar acesta a presupus că totul este în regulă.
Lipsa știrilor nu înseamnă neapărat o veste bună ,avertiza articolul amintit. În această cheie de lectură, dacă ne gândim la sistemul nostru sanitar ca la un posibil pacient, lipsa veștilor, a articolelor din presă, o fi un semn bun? S-au rezolvat problemele? Cum arată analizele? Faptul că vești din alte domenii au ocupat prima pagină, că alte subiecte captează atenţia publicului, e de bine sau de rău? Medicii ar trebui să se întrebe dacă e totul în regulă sau, dimpotrivă, să prezume că lipsa știrilor e un semn bun?
De fapt, de ce tac medicii? În primul rând, fiind că nu au timp să vorbească. Presiunea cazurilor și încărcarea medicilor sunt enorme în sistemul nostru sanitar. Rata spitalizării este, aproape sigur, cea mai mare din Europa, numărul medicilor este printr ecele mai mici. Anunţă cineva rezultatul acestei analize? Știu românii că diferenţa dintre timpul de așteptare din Anglia și cel din România este în favoarea români-lor? Dar că această performanţă se obţine prin efortul și sacrificiile personale ale cadrelor medicale? Iar riscul de eroare crește din cauza suprasolicitării, răspunderea și stresul fiind ale medicilor, nu ale sistemului?
Dar despre lipsa infrastructurii, de ce se tace? S-au rezolvat problemele de dotare? S-au făcut progrese, avem aparatura pe care acum un deceniu o admiram doar în manuale sau în reviste de spe-cialitate, dar cât mai este de recuperat? Așteptările publicului sunt mari, presiunea pentru rezultate, imensă, dar resursele – nici pe departe satisfăcătoare.
Repararea nedreptăţilor salariale (în parte, fiindcă un segment important al sistemului medical a fost lăsat în urmă, respectiv medicina de familie) este privită de unii ca un argument pentru închiderea discuţiilor: aveţi salarii decente, ce mai vreţi? O cercetare făcută acum doi ani de Colegiul Medicilor din Municipiul București printre tinerii studenţi și rezidenţi arăta că exodul medicilor are cauze multiple, că nu e vorba doar despre salarii. Nevoia de acces la tehnologie înaltă, suprasolicitarea, lipsa de susţinere din partea societăţii… sunt alte și alte motive de îngrijorare,sunt alte cauze ale plecării în străinătate, care nu s-au rezolvat încă.
Revenind la întrebare (de ce nu ridică medicii aceste proble me?), mai am un posibil răspuns: după ani și ani cât au fost vizaţi de o campanie de culpabilizare virulentă, servită și de unele cozi de to-por din interiorul breslei, în căutare de afirmare personală, medicii se feresc să iasă în faţă. Dacă spun lucrurilor pe nume, dacă avertizează că e nevoie de mai mult într-un domeniu sau într-altul, se sperie managerul de spital, sar șefii, e speculată politic declaraţia, iau foc reţelele sociale.
Medicul,care a vrut doar să-și facă meseria,e prins în războiul altora, ajunge victimă colaterală. Problema, înainte de toate, este a societăţii. Dacă nu întreabă cum sunt analizele sistemului sanitar, de fapt, dacă nu vrea să afle, nu înseamnă că acesta este unul sănătos. Până la urmă, niciun medic nu poate să te facă bine cuforţa.
*https://dpo.st/2YXutlf
Autor: prof. dr. Cătălina Poiană, Viața Medicală nr. 22 (1530) din 31 mai 2019