Aflăm zilele acestea despre o nouă dramăpetrecută în România, de data aceasta fiind implicată o unitate medicală. Se ridică multe întrebări, se găsesc o multitudine de probleme nerezolvate eficient, care au dus la posibilitatea ca un astfel de atacasupra pacienţilor să se petreacă în timpul programului de gardă. Nu doar probleme locale, dar și de sistem.Știm că sistemul de sănătate,vitregit ani de-a rândul prin subfi-nanţare cronică, are o sumedenie de deficienţe. Chiar dacă unele dintre ele se îmbunătăţesc, sistemul își revine greu, pentru că sunt necesare eforturi uneori mult mai mari faţă de lipsurile care au condus la apariţia acestora. Și nu sun tnecesare doar eforturi financiare,pentru că lipsurile persistente audus și la o schimbare a mentalităţii, la această extrem de periculoasă sintagmă: „se poate și așa”. Atât diriguitorii sistemului, cât și criticii din afara acestuia afirmă că s-au mărit bugetele sau că s-a mărit numărul de posturi pentru personal, că s-au creat, teoretic, premisele pentru îmbunătăţirea serviciilor de sănătate în sistemul public, însă acesta este un mod simplist de a analiza problema. Mai există și vicii de legislaţie care apar în anumite momente și atunci constatăm că mai era ceva de schimbat astfel încât să se și producă o schimbare reală. Mai există și involuţia, din păcate, a sistemului educaţional,care pe de o parte a crescut numă-rul de absolvenţi, dar pe de altăparte a scăzut calitatea pregătirii profesionale.P ierderea elitelor a început după Revoluţie – din anul meu, peste un sfert dintre absolvenţi auplecat aproape imediat din ţară, iar acest fenomen continuă din cauza problemelor de sistem, nu doar de finanţare. Nici cu personalul mediu nu stăm mai bine, pentru că și aici asistăm la o hemoragie a personalului, dar, din păcate, și la o scădere a pregătirii profesionale.
În urmă cu doi ani, am avut nevoie de angajarea personalului mediu și auxiliar pentru o secţie nouă din spital. Am putut ocupa doar jumătate din locuri, din cauza lipsei de cunoștinţe profesionale ale candidaţilor, nu din cauza lipsei prezenţei la examen. În urmă cu mai puţin de o lună, ne-am confruntat cu aceeași problemă. Prin urmare, despre ce vorbim atunci când medicul este obligat să își desfășoare activitatea într-o unitate cu personal insuficient? Sau, poate mai rău, slab pregătit?
Un sistem desănătate este unul dintre sistemele societăţii în care trăim, iar dacă celelalte sisteme nu funcţionează optim, cum am văzut recent, a nu știu câta oară, cum putem să ne așteptăm ca acesta să funcţioneze ireproșabil? Ne întoarcem la lipsa protecţiei medicului faţă de deficienţele din sistem, care, de regulă, aruncă responsabilitatea tot în cârca medicului, care încearcă să facă faţă în condiţiile impuse de unitatea medicală. Și cu o lege a malpraxisului care este în continuare așteptată și promisă, timp în care medicii se descurcă fiecare cum poate, negociind cu societăţile de asigurări, bineînţeles, nu în avantajul medicului, pentru că nu am auzit până acum de o despăgubire plă tită de asigurător pentru o culpă medicală.Și atunci, poate că este mai ușor să te orientezi într-o zonă de responsabilitate minimă, eventual să te autoproclami, pompos, „centru de excelenţă”, fără nicio acreditare în acest sens, pentru că ori cum se pare că nimeni nu îţi cere așa ceva. Deși ţin minte că sunt o serie de condiţii și formalităţi de îndeplinit și chiar o instituţie care să te acrediteze. Dar poate că sunt eu cârcotaș… pentru că reclama este sufletul comerţului, nu?
Autor: conf. dr. Horia Bumbea, Viața Medicală nr. 34 (1542) din 23 august 2019